Intru intr-o cafenea cu dorinta de a bea un cafe frappe. Un local micut, linistit cu cafea buna. Eram pierduta printre mesele pline cu cupluri. Un murmur fin imi gadila urechea. Era placut. Avusesem o zi buna.
Trec unele zile pe care ajung sa le detest. Imi doresc apoi cu ardoare sa ajung la ziua de maine, ca AZI, sa se termine mai repede. AZI se transforma in saptamani, luni si apoi in ani pierduti pe nimicuri frustrante. Prin cap imi trec o multime de ganduri si intrebari. Cine suntem noi pana la urma ca sa grabim lucrurile?
Gandul imi zboara la una, la alta, se intretaie apoi cu murmurul cuplului vecin, ideile se intrepatrund si ajung de la gandurile mele sa zbor spre vorbele vecine.
Nu voi reproduce aici vorbele lor, insa mi-am dat seama ca suntem prea obsedati sa demonstram ceva celor din jur. Ne preocupam sa aratam celorlalti cat de fericiti suntem, ce avem, unde mergem, ce ne-am mai luat, chiar daca totul este doar o falsa aparenta de imagine fortata.
Ne raportam si ne comparam cu cei de langa noi si cu ” prietenii” virtuali. Avem impresia ca ceilalti au o viata model si vrem sa le aratam ca nu suntem mai prejos. Cream relatii de carton si sentimente bazate pe interes. Vrem sa parem asa cum nu suntem sau nu putem fi. Apoi cand tot acest spectacol se destrama, ne trezim la realitate si cortina cade.
Traim intr-o lume ciudata ce incurajeaza iluzia falsa, prietenii de hartie intr-o lume virtuala. Imi sorb cafe frappe-ul, revin la gandurile mele si ma bucur ca nu vreau sa demonstrez nimanui nimic.
Sa aveti o zi frumoasa!
G.D.