26 februarie 2020 inceputul pandemiei in Romania. Frica, panica, prizonierat. Bunicii si strabunicii au luptat cu dusmanul fata in fata. Stiau cel putin de cine sa se fereasca. Unii dintre noi au trecut prin razboi si foamete, altii prin comunism, socialism, revolutie, democratie…
Acum am ajuns cu totii in plina pandemie si dusmanul este un virus. Daca ar fi apa i-as zice inodor, incolor, insipid. Dar virusul? Virusul este cea mai simpla forma de viata, dusmanul invizibil, care nu sunt fiinte vii dar dispun de material genetic, aflandu-se la intersectia dintre viu si neviu.
Ei, cam acolo am ajuns si noi: la intersectia dintre viu si neviu. Ne ascundem si vegetam. La inceput a fost neincrederea, urmata de soc, resemnare, acceptare, apoi intrebarile au inceput sa apara pe langa locul gol iscat intre incredere si neincredere. Am ajuns prizonieri. Prizonier politic a fost si bunicul meu pentru ca a avut tupeul sa ascunda in pivnita lui un prieten care era dusmanul societatii. Si pentru asta a facut 3 ani la Canal Dunare – Marea Neagra. Dar noi?
Noi suntem prizonierii virusului. El da tarcoale pe afara insemnand pe unul, pe altul si noi, prizonieri in propriile case, asteptam cuminti sa isi faca mendrele. „Dar, vai, fatalitate, ca sa zicem asa!” , ca in I. L. Caragiale. Strazile sunt goale fiindca circula virusul. Magazinele sunt inchise si orasul pustiu. Cand iesi pe strazi parca joci intr-un film de Hitchcock.
Adevaratul pericol din spatele virusului nu este boala pe care poti sa o iei sau nu, cum iti este norocul, sau cum alegi sa joci: cu masca sau fara masca. Imi aduce aminte de P.T.A.P cand eram in liceu si nu puteam aparea neechipati. Pe atunci ne-o luam, dar in alt fel. E un pericol la fel de invizibil ca si virusul, dar mult mai periculos. Vorbim de separarea familiei, a parintilor de copii si a copiilor de parintii varstnici.
Vorbim de teama si frica de a mai deschide usa persoanelor iubite. Ne ferim unii de altii. Vedem in cel caruia ii deschidem usa o potentiala sursa de infectie. Si atunci inconstient subconstientul lucreaza si provoaca daune sufletului. Sunam la usa parintilor sa le ducem hrana si medicamente si din prag ei ne privesc timid cu iubire, durere si dorinta de-a ne lua in brate amestecata cu teama ca propiul copil sa nu ii dea virusul mortal. Si aici subconstientul lor lucreaza stiind ca virusul ii ia pana si dreptul la o inmormantare decenta alaturi de cei dragi. Sau ajungem sa nu ne mai vedem cu saptamanile, lunile si sa ne stingem usor flacara sufletului de dor si neputinta.
Cand trecem pe langa alti oameni pe strada, gandurile ne zboara la cat de sanatos este cel pe langa care trecem. Am ajuns sa vedem 2 ochi si atat. Nu mai trebuie sa ne ferim de persoane cunoscute pe care nu vrem sa le vedem. Putine sanse sa recunoasca doi ochi si cam atat. O fi bine? Oare se va opri aici?
Vorbim de depresii si anxietati care vor colora in negru si gri viata de dupa coronavirus. Atunci oamenii vor iesi haotic pe strazi sau cu teama de a pasi dincolo de pragul casei? Viata va reveni la normal sau ne vom ascunde in continuare unii de altii de frica dusmanului nevazut? Se vor mai deschide larg usile celor dragi sau un picut cu teama in suflet?
Sa fiti sanatosi!
D.G.